• Se vorbeşte despre ele de sute de ani, dar rămân o enigmă nedezlegată, în ciuda implicării a numeroşi oameni de ştiinţă, care au încercat să găsească explicaţii. Vă oferim câteva dintre cele mai bine documentate evenimente, păstrate în diferite arhive •
Octavius

În 1761, Octavius, o goeletă cu trei catarge, a plecat din Londra încărcată cu marfă, având ca destinaţie China. La bord se aflau căpitanul, soţia lui, fiul lor şi un echipaj alcătuit din 28 de mateloţi. Călătoria a decurs netulburată, ba, datorită vânturilor prielnice, a durat chiar mai puţin decât se calculase iniţial. Octavius a ancorat în China, a descărcat marfa, iar echipajul a început să facă pregătirile pentru călătoria de întoarcere. Dar pentru că vremea era deosebit de caldă, iar apele oceanului, liniştite, căpitanul s-a hotărât să încerce o altă rută: Pasajul de Nord-Vest, care face legătura între Atlantic şi Pacific, trecând prin oceanul Arctic, de-a lungul coastei Americii de Nord – o rută dificilă, parcursă pentru întâia dată de exploratorul norvegian Roald Amundsen abia într-o expediţie realizată între 1903 şi 1906. Totuşi, căpitanul goeletei Octavius a mizat pe vremea excepţional de frumoasă şi a pornit în necunoscut. Un necunoscut care avea să se dovedească fatal: Octavius n-a mai ajuns niciodată în Londra şi corabia a fost declarată „pierdută”.
După mai bine de un deceniu, pe 11 octombrie 1775, baleniera Herald ieşise la vânătoare în apele îngheţate din largul coastei Groenlandei, când echipajul a văzut o imagine halucinantă: în depărtare, o goeletă părea să plutească în derivă. Parcă mai mult în aer decât pe pământ. Herald s-a apropiat de ea: pe punte nu se vedea nicio mişcare, iar corabia, pe care era scris numele Octavius, părea neavariată. Împreună cu un grup de marinari, căpitanul balenierei a hotărât să cerceteze nava abandonată îndeaproape. Transbordarea s-a făcut într-o linişte deplină: nu se auzeau decât valurile lovindu-se în lemnul corăbiilor. Marinarii de pe Herald au strigat, dar nimeni nu le-a răspuns, aşa că au decis să coboare sub punte. Acolo, în lumina pâlpâitoare a felinarelor, au făcut prima descoperire care i-a încremenit: corpul îngheţat al unui matelot, aplecat ca şi cum ar fi vrut să ridice ceva de jos. Înaintând, au găsit întregul echipaj de pe Octavius: toţi oamenii erau îngheţaţi, un „îngheţ” care se produsese instantaneu, întrucât fiecare marinar fusese surprins în mișcare. Chiar și căpitanul vasului ședea pe scaunul de la birou, cu stiloul în mână, scriind ceva în jurnalul de bord. Moartea misterioasă îl surprinsese în timp ce scria nota din data de 11 noiembrie 1762! Întreaga corabie arăta în perfectă ordine: nu existau urmele vreunei revolte sau ale vreunui atac. Dar ultima descoperire i-a impresionat cel mai tare pe mateloţii de pe Herald: o femeie și un copil, soţia şi fiul căpitanului, păreau să doarmă încă, acoperiţi fiecare cu câte o pătură. Muriseră în somn, cu câte un surâs mic pe buze! Oamenii de pe Herald au intrat în panică. S-au întors în cabina căpitanului, au luat jurnalul de bord, apoi s-au transbordat la loc pe corabia lor şi s-au îndepărtat cât au putut de repede de Octavius. Cercetând jurnalul omologului său, căpitanul de pe Herald a desluşit cea din urmă notă: ea indica poziţia goeletei la nord de Utkiagvik, Alaska, ceea ce însemna că, vii sau morţi, mateloţii de pe Octavius reuşiseră să parcurgă Pasajul de Nord-Vest!
Ulterior, goeleta Octavius a mai fost văzută de zeci de ori, însă nimeni n-a mai avut curajul să urce la bord. Apoi, anul trecut, s-a petrecut un fenomen inexplicabil. Câţiva marinari aflaţi întâmplător pe puntea unui cargobot au văzut, nu departe de ei, două vase ce păreau să intre în coliziune: o corabie din alte vremuri, pe care scria Octavius, și un vas ce părea să zboare, cu toate pânzele în vânt. În ultima secundă, sub privirile înmărmurite a peste o sută de marinari, Octavius pur şi simplu s-a volatilizat, împreună cu corabia zburătoare. Misterul acestei întâmplări fascinante a rămas nedezlegat.
Marlborough
Marlborough a fost o navă comercială cu două punţi, construită pe schelet din fier, care a fost lansată la apă în 1876. Curând ea a devenit renumită: avea o viteză extraordinară pentru acea epocă, reuşind să parcurgă ruta obişnuită, dintre Londra şi portul Lyttelton, din Noua Zeelandă, în doar 71 de zile! Marlborough ducea emigranţi englezi în Noua Zeelandă şi se întorcea de acolo încărcată cu mărfuri, în special lână şi carne îngheţată. Vreme de patru ani, nava „şi-a văzut de treabă” netulburată, realizând peste 20 de călătorii profitabile. La fel au părut să stea lucrurile şi pe 11 ianuarie 1880, când Marlborough a pornit din Lyttelton cu cala plină până la refuz cu mărfuri. La bordul ei se aflau căpitanul Herd, un echipaj alcătuit din 33 de marinari experimentaţi şi un mic grup de pasageri. Vremea era bună, iar nava era în perfectă stare de funcţionare. Pe 13 ianuarie, Marlborough s-a întâlnit cu vasul The Falkland Hill, echipajele salutându-se şi făcând schimb de informaţii, după care… Marlborough a dispărut fără urmă, nemaiajungând la destinaţie. S-a crezut că a fost scufundat de un aisberg, în proximitatea Capului Horn, şi a fost dat „dispărut”. Însă, peste 11 ani, s-a petrecut ceva de-a dreptul uluitor: s-a aflat că un grup de marinari de pe vasul dispărut Marlborough ar fi fost găsit în Ţara de Foc, lângă golful Bahia Buen Suceso. Căpitanul R. E. McKiel, de pe scunerul Maud S., a declarat că într-o seară stătuse de vorbă cu acei mateloți, dar că nu înţelesese mare lucru din povestirile lor, întrucât cu toţii „erau de-a binelea nebuni, probabil din cauza nenorocirii prin care trecuseră”, iar a doua zi, când îi căutase, nici unul dintre ei nu mai fusese de găsit.
Peste mai bine de două decenii, în octombrie 1913, ziarul The Straits Time, din Singapore, a publicat un articol incendiar: nava Marlborough fusese reperată plutind în derivă în largul oraşului chilian Punta Arenas, de către vasul britanic Johnson. Văzând că nimeni nu răspundea apelurilor, câţiva marinari, în frunte cu ofiţerul secund, au hotărât să urce la bordul lui Marlborough. Iată declaraţia oficială a căpitanului: „Era o seară cu o vreme ciudată. Globul însângerat al soarelui cobora dincolo de linia orizontului. Liniştea care ne înconjura îţi picura frica în oase. Pe stâncile din dreapta noastră dansa o lumină verde strălucitoare. De după un cap pietros, cam la o milă în depărtare, am văzut o corabie cu pânzele făcute ferfeniţă. Am semnalizat-o, dar n-am primit niciun răspuns şi atunci ne-am apropiat de ea. (…) s-au transbordat şi imaginea care i-a întâmpinat pe punte le-a îngheţat sângele în vene: în spatele cârmei se afla scheletul unui bărbat. Păşind cu grijă pe scândurile putrezite (…), ai noştri au mai găsit trei schelete dincolo de trapa cambuzei. Apoi, la masă, cu mâncarea putrezită în faţă, au mai găsit alte zece schelete. Apoi, pe punte, în capăt, au mai dat peste un schelet: după hainele pe care le purta, şi-au dat seama că acela era căpitanul. Peste întreaga corabie plutea o linişte nefirească, iar în aer se simţea un miros puternic de putreziciune umedă, care-ţi făcea pielea de găină. (…) Secundul s-a chinuit să desluşească literele aproape şterse de pe proră: Marlborough, Glasgow.” Ce se întâmplase? Cum pierise echipajul, surprins tot de o moarte instantanee, şi cum de nava reuşise să plutească pe apă, vreme de 33 de ani, într-o zonă renumită pentru furtunile de o sălbăticie ieşită din comun, care ar fi trebuit s-o izbească de ţărm ori de vreun aisberg şi s-o facă ţăndări? Întrebările acestea n-au primit nici până azi răspuns.
Despre alte întâlniri cu Marlborough s-a mai scris în 1923, în ziarul neozeelandez The Auckland Star, şi în 1929, într-o publicaţie britanică între timp dispărută. Cel mai recent rendez-vous cu misterioasa navă-fantomă s-a petrecut, conform rapoartelor oficiale, în 1991.
Corăbiile fantomă din… deșert
Şi mai ciudat este că astfel de întâlniri cu corăbii-fantomă s-au petrecut şi în deşerturi! Astfel, în 1775, un tânăr pe nume Tiburcio Manquerna a fost angajat, împreună cu catârii lui, de militarul-explorator Juan Bautista de Anza, ca să-l ajute într-o expediţie prin care se dorea să se găsească o rută terestră între Sonora şi Alta California. Într-o noapte, Tiburcio a plecat prin deşert ca să se lămurească pe unde ar fi fost mai bine ca grupul să-şi continue drumul, dar, spre uimirea lui, a descoperit, îngropat pe jumătate în nisip, un galion spaniol, în interiorul căruia se afla o comoară: cufere pline cu perle, nestemate şi monede din aur. Tiburcio a luat din comoară atât cât a putut duce pe catârul cu care ajunsese până acolo şi a fugit spre ocean, ajungând până la urmă la mănăstirea San Luis Rey Mission. După ce le-a spus călugărilor fantastica lui poveste, Tiburcio a plecat înapoi, în deşert, însoţit de mai multe ajutoare, cu care urma să încarce întreaga comoară şi s-o aducă la mănăstire, unde să fie folosită întru slava Domnului. Dar galionul n-a mai fost de găsit nici atunci şi nici mai târziu!
În 1870, trei prospectori germani au dat peste un alt galion spaniol în deşertul aflat la circa 60 de kilometri distanţă de Indio, California. Când au pătruns în interior şi au văzut bogăţiile pe care le adăpostea, unul dintre prospectori a înnebunit pe loc: a luat-o la fugă printre dunele de nisip, urlând şi râzând. Colegii lui l-au căutat până a doua zi, dar, pentru că apa li se terminase, au mers până la primul oraş, au anunţat autorităţile şi o expediţie de salvare a pornit în căutarea neamţului şi a corabiei. Neamţul a fost găsit după câteva zile, despuiat și mort, dar galionul dispăruse la fel de misterios cum apăruse!
Astfel de exemple de corăbii apărute în deşert sunt cu sutele! Nimeni nu înţelege cum ar fi putut să ajungă vasele în acele locuri, unde apă nu mai există de milenii! Cea mai recentă „întâlnire” de acest fel s-a petrecut în 2002, când o echipă de geologi americani cerceta o zonă de interes aflată tot în deşertul californian: brusc, de după un afloriment, a răsărit o corabie din vremuri de demult. Oamenii de ştiinţă au studiat-o uimiţi: lemnul era încă bun, pânzele erau doar sfâşiate pe alocuri, iar proviziile din cală se conservaseră perfect. Ca şi în cazul celorlalte corăbii din deşert, la bord nu se afla niciun schelet. Geologii au anunţat descoperirea şi li s-a comunicat să rămână pe loc, urmând ca în ziua următoare să le sosească întăriri: o echipă de arheologi! Ca atare, şi-au stabilit tabăra chiar lângă corabia misterioasă: au mâncat, au mai vorbit, apoi s-au culcat. A doua zi de dimineaţă, corabia dispăruse!
Corabia în flăcări
Pe coasta Canadei, între Quebec şi New Brunswick, se află un golf numit Baie des Chaleurs, un loc unde, de sute de ani, o dată la câteva luni, se manifestă un fenomen misterios: în strâmtoarea dintre zidurile stâncoase care îmbrăţişează golful apare o superbă corabie cu trei catarge. Imaginea este clară precum cristalul şi de fiecare dată e văzută de sute de oameni, locuitorii satelor dimprejurul golfului. La bordul corabiei sunt vizibili numeroşi mateloţi, care-şi văd de treburi netulburaţi, ba chiar şi un câine, care uneori şi latră. Vasul rămâne în golf câteva minute, dar, cel mai adesea, mai multe ore, şi, la un moment dat, izbucneşte în flăcări, care uneori o înghit cu totul, iar alteori îi mistuie doar pânzele. Incendiul arată atât de real, încât nu o dată s-a întâmplat ca turişti nimeriţi în zonă să iasă cu bărcile pe apă, ca să-i ajute pe marinarii aflaţi la ananghie. Localnicii, în schimb, sunt obişnuiţi cu această apariţie: pentru ei e ceva absolut normal. Istoricii au încercat să descâlcească iţele trecutului şi să identifice vasul. Dintre posibilele variante, cei mai mulţi dintre localnici cred în următoarea: corabia care izbucneşte de mai multe ori pe an în flăcări este aceea a celebrului pirat Căpitanul Craig, care a bătut vreme îndelungată Atlanticul, jefuind alte vase, iar uneori răpind membri ai triburilor indigene de pe coastele Canadei de azi, ca să-i vândă ca sclavi. Povestea spune că tocmai într-o astfel de incursiune Căpitanul Craig şi-a găsit sfârşitul: încercând să fure nişte băştinaşi, tribul i-a atacat pe el şi pe echipaj. În luptă, una dintre femeile din trib a fost grav rănită şi, cu ultima suflare, sub privirile Căpitanului Craig, a rostit următorul blestem: „Câtă vreme va exista lumea, tu şi ai tăi şi corabia ta o să ardeţi în golf!” Se mai spune că imediat, ca din senin, corabia piraţilor a luat foc, iar ei, încercând să scape de băştinaşi şi, în acelaşi timp, să-şi salveze vasul, au pierit cu toţii, în frunte cu Căpitanul.
Din anii 1970 şi până azi, numeroşi cercetători merg în Baie des Chaleurs, încercând să dezlege misterul. Din păcate, explicaţiile furnizate de ei sunt rizibile. Imaginea corabiei, cu tot cu oamenii de pe punte şi cu câinele care latră, ar fi rezultatul gazelor emise de sub apă de plante care au putrezit sau al mişcărilor prin golf ale unor animale marine fosforescente sau ar fi generată de încărcătura electrică din atmosferă, înainte de o furtună, ori de o descărcare coronală denumită „Focul Sfântului Elmo”… S-a mai susţinut şi că imaginea aceasta, atât de clară şi de însufleţită, ar fi un miraj, o „Fata Morgana” – un miraj care apare de mai multe ori pe an, de sute de ani, pe vreme bună şi pe vreme rea, care de fiecare dată e văzut de sute de oameni şi care, cel mai adesea, durează ore întregi?! Enigma corăbiilor-fantomă concurează cu cele mai „tari” filme de aventuri. Doar că aceste apariţii nu sunt produse ale imaginației, ci fenomene reale.