Povestea mea începe acum 7-8 ani, când m-am îndrăgostit de ei. Eram în vizită la o prietenă. Într-un colț al camerei am descoperit, de cum am intrat, un acvariu: un rai mic, străveziu. Soarele se dizolva în apa limpede și, printre raze, pietre și panglici verzi scânteiau peștișorii: mici fărâme pestrițe de viață. A fost, vă spun, dragoste la prima vedere. Imediat mi-am procurat și eu câțiva, și de atunci, deși au trecut mulți ani, nu m-am mai despărțit de peștișorii mei exotici. Ca orice începător, îi creșteam atunci în tot felul de borcane, despre care mai târziu am aflat că sunt adevărate închisori pentru ei. Între timp, am învățat să-i cunosc, am citit, i-am urmărit ore în șir cum se zbenguiau, cum ciuguleau plantele. I-am lăsat să mă ciupească de degete. (Am avut numai specii pașnice, foarte sociabile.) Mai ales îmi plăcea grozav cum se curtau și se urmăreau de la un capăt la altul al vasului, sau cum se certau doi masculi. Dar sunt așa de lacomi, că uită de dragoste când văd mâncare! A fost un adevărat spectacol când mi-a „născut” prima peștișică. Îmi aduc și acum aminte: o chema Mery. Au aflat de „miracolul facerii” toți membrii familiei, toți prietenii și vecinii apropiați. Mi se tăia răsuflarea când vedeam cum se străduiește zvârliguța aceea cât o virgulă să iasă la lumină. Când am împlinit 18 ani, am primit cel mai frumos cadou din viața mea: un acvariu de 45 de litri. De atunci, peștii s-au înmulțit așa de mult, că nici nu-i mai deosebesc. Acum am 20 de ani și mi se pare incredibil cum m-a prins viața și m-a luat valul. Peștișorii sunt tot acolo, dar eu am plecat pe alt drum. Trebuie să recunosc că m-am mai îndepărtat într-o oarecare măsură de ei. Eu cred că peștișorii sunt legați de o anumită candoare a vârstei. Vârsta peștișorilor de aur. Depinde de noi dacă vrem sau nu să îmbătrânim. Pentru mine, ei fac parte din viața mea, la fel ca părinții, ca prietenii.
MIHAELA P. – Alexandria
