În primăvara anului 2015, câinele meu, Ursulică, în vârstă de aproape 20 de ani, dădea semne că i se apropie sfârșitul. Se grăbea, deși sperasem să i-o iau înainte… Plânsetul lui îmi sfâșia inima. Un scâncet jalnic, scos cu ultimele puteri adunate. Nu l-am putut ajuta. Dar nici să-l uit nu voi putea vreodată… L-am îngropat în grădina din spatele casei, ca pe un om.
În lumea satului, o casă fără câine pare, însă, o casă pustie. Ca urmare, niște vecini mi-au adus o cățelușă micuță, frumoasă, pe care o găsiseră legată cu o sârmă de un copac. Am mângâiat-o, am curățat-o, i-am oblojit rana pe care sârma i-o făcuse pe gât și, pentru că nu mi-a venit pe moment un alt nume, am botezat-o Cuța. S-a adaptat repede. Era așa de slabă, că i se vedeau coastele, și așa de speriată că, de câte ori intra cineva străin în ogradă, se ascundea. Cu vremea, însă, a devenit stăpână, și pe ea, și pe curte, și se juca toată ziua. Îmi plăcea că e veselă, dar mă temeam că o să-mi izgonească pisoii, patru motani pe care îi iubeam și îi iubesc foarte mult. Dar, minune! Cuța s-a împrietenit cu pisoii, și i-a făcut tovarăși de joacă, și îmi era mai mare dragul să-i văd cum se zbenguie toată ziua, făcând salturi și tumbe acrobatice. Vecinii au rămas mirați văzând o prietenie așa de fierbinte, între o cățea și niște pui de pisică.
În vara trecută, când a fost foarte cald, Cuța obișnuia să se întindă la umbra unui castan. Toți pisoii se duceau și se culcau peste ea. Se lingeau reciproc, mai întâi între ei, apoi cu cățeaua, punându-se pe urmă pe sforăit. Pe seară, mai pe răcoare, Cuța-i plimba. Îi lua pe fiecare în gură, pe rând, pornind agale pe poteca grădinii, printre straturile de flori. Când pisoii aveau chef de joacă, o mângâiau pe Cuța pe nas cu lăbuțele lor delicate și acrobațiile începeau. Erau adevărate spectacole. Ca la circ. De la o vreme, vecinii se adunau pe la gard, ca să vadă și ei minunea acelei prietenii neobișnuite între un câine și patru pisici. Apoi a venit iarna. Pisoii au crescut, dar prietenia lor față de Cuța n-a dispărut. Năstrușnica de ea îi târnosea prin zăpadă, și veneau acasă așa de uzi de pe stradă, de eram nevoit să îi duc lângă sobă, să îi usuc. Spășită, Cuța se trăgea mai la o parte, cu coada între picioare. Dar era suficient ca vreun motan să dea semne de pace, și ea se înființa lângă el, gata s-o ia din loc. Uneori, când o lăsam să doarmă în curte și pisoii nu puteau să iasă din casă, plângea și râcâia cu laba pe ușa bucătăriei, în vreme ce motanii se porneau, și ei, pe mieunat. Dar ceea ce m-a impresionat peste măsură a fost și este atitudinea Cuței față de prietenii ei. Când le dau de mâncare, ea se retrage, îi lasă pe ei să se sature mai întâi, și numai dacă rămâne vreun rest pe fundul farfuriei mănâncă și ea.
Cuța mea este foarte vrednică. Nu a mușcat niciodată pe nimeni, dar cine vrea să mă viziteze este însoțit de ea de la poartă și până la ușa casei. Modul ei de-a lătra este diferit. Într-un fel latră la oameni, altfel la câinii de prin vecini, și cu totul altfel când e vorba de prietenii ei: un scâncet vesel și drăgăstos.
Cum eu sunt un om singuratic, la o vârstă ce se apropie de 90 de ani, Cuța și cei patru motani îmi sunt cele mai apropiate ființe. În prezența lor uit de singurătate, de boală, de junghiuri, uit de tot ce e rău. Cele cinci animale îmi sunt prieteni fideli. Mult mai fideli decât oamenii.
Un bătrân din Gorj
