– Casele sunt mai sus, pe coasta muntelui. Nici nu bagi de seamă că te afli lângă un sat. Pe partea stângă, imediat sub șosea, curge Dunărea, lată și înverzită de reflexia pădurilor. Un peisaj simplu, desenat din câteva linii, dar care ascunde, deopotrivă, splendori și drame –
Clisura Dunării

Din șoseaua principală care urcă prin defileu, se desprinde o alta, mai îngustă, o panglică de asfalt desfășurată pe panta abruptă a muntelui. Apăs pe accelerație și în mai puțin de două minute ajung în Svinița: case mari, multe bine întreținute, printre acoperișurile cărora întrezăresc, în vale, Dunărea sclipitoare, aprinsă de soarele amiezii. Străzile sunt drepte și toate asfaltate. Primarul e la birou. „Minune mare”, îmi spun. De când primarii au la dispoziție fonduri publice, guvernamentale și europene pentru dezvoltarea localității, nu prea îi mai găsești în birou. Sunt ba pe teren, ba la județ sau chiar la București. Comunele noastre abia supraviețuiesc cu banii colectați din taxe și impozite. Ca să țină pasul cu dezvoltarea, au nevoie de bani de la București sau de la Bruxelles. Un primar de succes este unul care reușește „să aducă bani în comună”, iar cheltuielile să fie transformate în lucrări vizibile, utile și bine făcute. Pentru a purta o discuție aplicată cu un astfel de primar, trebuie să stăpânești un cod al abrevierilor: PNDR (Planul Național pentru Dezvoltare Rurală), PNDL 1 și 2 (Planul Național pentru Dezvoltare Locală), CNI (Compania Națională de Investiții), FNM (Fondul Național pentru Mediu). Și să folosești noțiunea magică „proiect”. Totul se învârte în jurul unor proiecte. Unele duse la bun sfârșit, altele în curs de derulare, altele rămase numai pe hârtie.
Clisura Dunării a devenit în ultimii ani o destinație turistică tot mai căutată de români. Munții stâncoși și magia fluviului creează priveliști unice. Primăria Svinița a scos la licitație terenurile dintre șosea și malul fluviului, iar acolo au răsărit, în scurt timp, vreo 15 pensiuni. Turiștii se plimbă cu barca, pescuiesc sau, pur și simplu, privesc Dunărea de pe terasă, în compania unui pahar cu șpriț rece. Puțini dintre ei știu că sub apele care sclipesc în soarele amiezii zace scufundată, ca după potopul lui Noe, vechea Svinița.
Satul vechi, satul nou

Viața acelui străvechi sat s-a sfârșit în anii ‘70 ai secolului trecut, din cauza construirii barajului de la Porțile de Fier I. Casele erau înșirate de-a lungul vechiului drum, iar grădinile oamenilor aveau capătul pe malul Dunării. Istoricii și etnografii susțin că strămoșii svinițenilor au venit din Macedonia, cu aproape o mie de ani în urmă, și s-au așezat aici, pe malul fluviului. Dacă au căutat o viață mai liniștită probabil au găsit-o, atât cât putea fi de liniștită, în veacurile trecute, Clisura Dunării. Armatele puternice au ajuns însă și prin aceste locuri. Dovadă cetatea Tricule, ale cărei trei turnuri zac scufundate pe jumătate în apa fluviului. În zidurile cetății, au fost identificate cărămizi romane. Descoperirile arheologice efectuate în defileul Dunării au scos însă la iveală urme de locuire mult mai vechi, aparținând triburilor dacice, dar și unor populații preistorice. Pe malul sârbesc, la Lepenski Vir, se află un sit arheologic unic în Europa. Acolo a fost o așezare de pescari dunăreni, veche de mii de ani. Cu siguranță, erau astfel de sate și pe malul românesc, dar zona noastră este insuficient cercetată. Pescarii care parcurgeau Dunărea cu pirogile adorau un munte ciudat, înălțat pe malul românesc, la nord de Svinița. Localnicii îi spun Trescovăț. E un con înalt și abrupt de lavă solidificată. Geologii spun că este un vulcan stins, martor al îndepărtatelor ere geologice zbuciumate, când aceste locuri erau acoperite de apele mării. Stâncile Sviniței au alt aspect decât calcarele albe ale Cazanelor Dunării. Sunt brune, așezate în straturi, dovadă a originii lor vulcanice. Pe aceste stânci a fost reconstruită Svinița nouă, după ce gospodăriile vechi au fost înghițite de ape. Sătenii au primit loturi mici, sus, pe coasta muntelui, și o mică despăgubire. Au luat viața de la capăt, cu tenacitate. Încet-încet, și-au construit case noi, durabile. Umblu pe străzi și, dacă nu aș ști povestea dramatică întâmplată acum câteva zeci de ani, aș fi convins că satul e aici de la întemeiere. Atât de bine au reușit să se reașeze svinițenii pe o nouă vatră! De la o vreme, însă, satul a început să se depopuleze. În toată Svinița mai sunt 800 de locuitori! Tinerii au plecat la Timișoara sau în străinătate. Mulți dintre cei rămași acasă, prea în vârstă, nu mai găsesc putere să practice agricultura. Mărăcinii și tufele de scumpie cotropesc grădinile. Cu toate acestea, aici are loc anual un Festival al Satelor Dunărene, la care participă și invitați din satele de peste Dunăre și chiar din Macedonia.
Grădina cu smochini

Un pașă turc, Hagi Mehmed, care avea sangeac (unitate administrativă în Imperiul Otoman) la Moldova Veche, orășel situat în amonte, pe malul românesc, a încercat să aclimatizeze smochinul prin aceste locuri. Cel mai bine i-a priit la Svinița. Locuitorii erau, oricum, viticultori renumiți, vinul lor ajungea până la Viena. Pe lângă vița-de-vie, a prins și smochinul rădăcini aici. Cu timpul, viile s-au redus și au dispărut, dar smochinul e cultivat și acum și dă identitate localității. Primăria chiar organizează un „Festival al smochinului”, la sfârșitul verii.
Merg pe străzi și peste tot văd smochini, acum cu fructe verzi, necoapte. Cel mai cunoscut cultivator este Viorel Baiaș. Mergem împreună la livada din deal. Este incredibil ce a reușit să facă omul ăsta aici! Smochinii sunt cultivați rânduri-rânduri, sunt mari, cu frunziș bogat, verde și umbros, datorită instalației de irigare prin picurare. Printre rânduri, iarba este cosită scurt, arată ca un gazon într-un parc orășenesc. Ramurile sunt pline de fructe mici, verzi, care se vor coace în curând. E un contrast puternic între livada de smochini și împrejurimile nelucrate, căzute pradă sălbăticiei. De aici, de sus, printre crengile grele, cu smochine, văd Dunărea cum curge lin și aprinsă de soarele amiezii. E o priveliște cum rar găsești în România! Fermierul e de loc din Dubova, o comună situată mai jos, spre Orșova. A lucrat în mina de cărbune din apropierea satului său. Vreo 12 ani petrecuți în subteran. Mina s-a închis, și Viorel s-a apucat de șoferie. Într-un an, a cumpărat doi puieți de smochin și i-a cultivat în grădina sa. Au prins rădăcini și au crescut frumos. Privindu-i, fostul miner s-a gândit să cultive mai mulți. Acum are 300 de smochini, care produc vreo 30 t de fructe. O parte din livadă a fost înființată pe terenul unui consătean, care nu-i percepe nicio chirie. Mai rar așa bună înțelegere! Vinde fructe proaspete, inclusiv la București, unde le transportă cu mașina sa frigorifică. Din fructele rămase prepară gemuri, dulcețuri și palincă. Are clienți în toată țara. Vara, turiștii care trec prin Clisură îi bat la poartă. Viorel Baiaș a realizat în dealul stâncos al Sviniței capodopera vieții lui. Urcă cel puțin o dată pe zi, dacă nu de mai multe ori. Îi place să se plimbe printre rânduri, să privească frunzele și fructele, în așteptarea marelui moment al recoltării. Cine spune că în România nu se poate face nimic nu e prieten cu adevărul. Să meargă la Svinița, să stea de vorbă cu fostul miner și să urce în livada lui cu smochini.