Vă spun o întâmplare din anii copilăriei, dar pe care n-o pot uita, deși sunt un om în etate. Eram elev intern în penultima clasă de liceu. Tatăl meu era protopop, mama conducea două gospodării grele: pe cea de-acasă, acolo unde locuiam, și o alta – pe un deal, la vie. Mare i-a fost mirarea mamei mele, la sfârșit de iarnă, când a primit următoarea telegramă din partea mea: „Vino urgent cu cutia de pălării”. Mama nu era genul de mamă care să nu-și ia în serios copiii, așa că s-a prezentat la internat cu cutia de voiaj cilindrică, cu capac rotund, în care pusese prăjituri și alte bunătăți pentru mine. „Ce s-a întâmplat?”, m-a întrebat ea. „Vino!”, i-am răspuns și am condus-o la vestiarul meu. Am deschis cu grijă ușa și i-am spus: „Uite!”. Înăuntru, pe unul dintre rafturi, stătea o cioară cuminte, bolnavă. „Am găsit-o în curtea internatului”, am încheiat eu dialogul nostru laconic. Am închis ușa vestiarului și ne-am privit în ochi, mama și fiul, ca pentru o decizie importantă. După un timp de tăcere, iubita mea mamă a scos bunătățile din cutia de pălării și mi-a spus: „Pune-o aici!”. Mi-am luat inima-n dinți și am făcut ce mi-a spus. Mama a ajuns cu bine acasă cu cioara învelită într-un prosop. Cum a îngrijit-o până la vacanța de Paști nu prea știu, dar la sosirea mea acasă, timp de două săptămâni am fost nedespărțiți, cioara și cu mine. Eu alergam pe cal și ea zbura deasupra mea, ca o mică binecuvântare de viață, fâlfâind din aripile-i mari. M-am întors la internat cu gândul la cioara mea, la atașamentul meu și al ei.
La sfârșitul anului, la întoarcerea acasă, relația mea cu cioara a devenit tot mai bună. Vara, familia se muta la casa din deal. Acolo am petrecut poate cea mai frumoasă vacanță din viața mea. Plecam călare pe câmp, întindeam brațul lateral, și Iorgu, așa îmi botezasem cioara, se așeza pe cotul meu fâlfâind din aripile-i mari, păstrându-și echilibrul cu ușurință. Se obișnuise cu calul meu sur și uneori se așeza pe spatele lui, în timp ce el păștea liniștit. Noi, copiii, lucram uneori la câmp alături de ceilalți și Iorgu zbura pe deasupra noastră, cârâind cu putere. „Ți-a venit șoimul”, îmi spunea fratele meu, tachinându-mă cu o ușoară invidie copilărească, pentru că cioara numai pe mine mă urmarea și, câteodată, pe mama.
Prânzul îl luam cu toată familia, afară, la o masă pusă la umbra copacilor. Iorgu, după o rotire de onoare în aer, se așeza ușurel pe umărul meu și-mi urmărea fiecare mișcare. Uneori îi dădeam din palmă câte ceva. Îl urmăream cum opera delicat cu ciocul lui mare bucățica ce i se oferea, apoi se așeza mai bine pe umărul meu și începea o adevărată declarație de afecțiune: îmi ciugulea urechea, îmi zburlea părul, mă ciupea de guler. După ce-și făcea „numărul”, cârâia într-un fel anume, rezervat numai mie, și apoi se liniștea. Zilele treceau, toamna se apropia și începuseră unele pregătiri pentru culesul viilor. Iorgu, care părea că fusese o cioară tânără, devenise o pasăre adultă cu pene negre-albăstrui. Ne minunam toți de ce nu pleacă cu vreun cârd de ciori ce plutea uneori pe câmp, în căutarea hranei. Se amesteca cu ele, ciugulea boabele rămase pe câmp, călcând cu pași apăsați, de nici nu mai știam care dintre ele este Iorgu. Mă gândeam că va pleca, dar nu era așa. În momentul în care mă pregăteam de întoarcere spre casă și încălecam, auzeam în urma mea „svrr” și Iorgu plutea în zbor, deasupra mea, cârâind răgușit.
Zilele treceau, treceau, și o dată cu ele se apropia plecarea mea la școală, despărțirea de cei dragi, despărțirea de Iorgu și de calul meu sur. Și iată-mă într-o dimineață cu bagajul făcut, cu binecuvântarea părinților dată. M-am urcat în trăsură și am plecat. Iorgu făcea acrobații în aer și uneori venea în picaj, vesel, spre mine. Mă întrebam cum îmi pot lua rămas bun de la el, ce gest să-i adresez pentru a înțelege afecțiunea mea. Copilărește, m-am ridicat în picioare, am deschis brațele ca două aripi și am dat din mâini, cu fața spre el, chiuind. Am știut atunci că o parte frumoasă din adolescența mea s-a încheiat. Și așa a fost. La scurt timp după plecarea mea, Iorgu s-a alăturat stolului de ciori și și-a urmat destinul său păsăresc, fără să se mai întoarcă.
Alexandru P. – București
