ROMÂNI CARE AU REUȘIT
La cincizeci de kilometri de Capitală, pitită între păduri de salcâm, se află comuna Dridu. Între hotarele ei, mărginite spre sud de un lac uriaș, trăiesc peste trei mii de locuitori, oameni gospodari, cu case îngrijite şi grădini doldora de legume. Centrul comunei găzduiește un parc, primăria, o farmacie, un magazin – nimic deosebit față de alte localităţi de la ţară. Cu o excepţie: de o parte şi de alta a drumului se înalță două sedii ultramoderne ale unei clinici dentare: Dridih Dent. Copiate, parcă, după niște tipare occidentale, e imposibil să nu te întrebi ce caută ea într-un loc izolat de oraş, cu oameni preocupaţi mai ales de agricultură. Curiozitatea mă împinge să cer explicații, pe care mi le oferă chiar autoarea „minunii”, dr. CRISTINA PETREUȘ, medic stomatolog.
Afacere în ograda copilăriei
– Când toată lumea se plânge de lipsa asistenței medicale la sat, vizibilă mai ales în condițiile dramatice ale luptei cu pandemia, dvs. ați deschis o clinică dentară într-o comună din Ialomița. Sunt doar 40 de km până la București, de ce n-ați țintit Capitala, cu un potențial mult mai mare de pacienți?

– Pentru mine, Dridu este acasă, aici m-am născut, aici am învățat opt clase. Dridu înseamnă mama, prietenii din anii copilăriei, locurile de joacă și visări. Eu mereu am vrut să fac ceva important pentru aceste meleaguri. Cunosc bine locul și oamenii. Nu mi-a fost teamă să impun un standard ridicat. Am vrut de la bun început să fac altfel de activitate medicală decât s-ar aştepta lumea „la ţară”. Am lucrat ca stomatolog și în București, la cel mai înalt nivel, în nordul orașului, zona lui elitistă, cu pacienţi pretenţioşi. Când am venit în sat, mi-am propus ca „Dridih Dent” să fie peste standardul Capitalei. Cum am procedat? Am accesat fonduri europene şi am închiriat o clădire, în care am deschis primul cabinet. La început două scaune, apoi, trei, patru… După aceea radiologie, tehnică dentară, laser, microscop, tehnologie 3D, apoi un al doilea sediu. În şapte ani, de când funcţionăm, am crescut mult de tot. Am vrut independenţă, aşadar am fost cumva nevoită să am aparatură şi materiale de ultimă generaţie, ca să evit drumurile şi întârzierile. Pe de altă parte, aparatele nu pot sta să adune praf, trebuie folosite, aşa că am instruit oameni care să ştie să le întrebuinţeze la maximum, oferindu-le locuri de muncă stabile. Lumea se miră că avem preţuri decente. Explicaţia e simplă: pentru că investiţia iniţială a fost susţinută de un proiect pe fonduri europene, nu am avut datorii. Am ţinut preţurile cât am putut de mici, doar cât să-mi permit să cresc, să pot reinvesti, dar să nu devin inaccesibilă pacienţilor. Acest amănunt esenţial a fost dublat de faptul că eu nu am vrut niciodată câştiguri mari şi rapide, ci mi-am propus de la bun inceput să construiesc ceva de durată. Iar aici răbdarea e cheia.
– Au avut încredere colegii dvs. medici că ați putea avea succes cu o clinică dentară în mediul rural?
– Deloc! La început nu a crezut nimeni în proiectul acesta. Ce-o să faci acolo? Pe cine vei trata? Cine are bani să-ţi plătească? Abia când au văzut că nu am de gând să cedez, au hotărât să nu mai încerce să mă întoarcă din drum.
Cea mai bună reclamă: gura lumii
– V-ați transformat consătenii în pacienți?

– Bineînţeles, ei au fost primii mei pacienţi. Au avut din prima încredere, doar mă cunoșteau din copilărie… Apoi ni s-a dus vorba, iar azi avem clienţi din toate colţurile ţării şi chiar din străinătate. La început dridenii s-au speriat puţin, crezând că, după aspectul cabinetelor, preţul va fi inaccesibil. Poate că pare ciudat, dar medicina la ţară trebuie să fie practicată ireproşabil, chiar mai bine decât la oraş. De ce? Pentru că lumea vorbeşte. Se văd la magazin, la frizerie, la poartă, şi povestesc cum a fost la dentist. Reclama din om în om e cea mai eficientă și „gura lumii” te obligă să fii la cel mai înalt nivel. În Bucureşti, nu-ţi place un cabinet, mergi la altul. Aici, două vorbe rele, şi eşti terminat.
Angajați din sat

– Din cine se compune personalul clinicii?
– Medicii sunt specialiști de elită din București, și aproape întreg personalul clinicii este format din localnici. Nicio clipă nu mi-am imaginat altceva pentru proiectul acesta. Personalul auxiliar este numai din comuna Dridu, asistenţii medicali sunt în proporţie covârşitoare de aici. Am preferat să-i instruim noi, de la zero, să-i deprindem din prima cu un standard profesionist ridicat. Le-a plăcut, au devenit pasionaţi şi extrem de pricepuţi. Ba, unii dintre ei au luat-o pe drumul studiilor superioare. Daniel Ionescu, de pildă, un băiat din Dridu, care a copilărit cu băiatul meu, alergând prin pădurile satului, a terminat Facultatea de Stomatologie şi este acum tehnicianul nostru dentar de elită, foloseşte cea mai nouă și sofisticată aparatură de pe piaţă. Medicii, da, vin de la Bucureşti şi sunt specialişti foarte buni, doctori în medicină, asistenţi universitari. Încă din faza de proiect, am vrut ca localitatea noastră să crească odată cu clinica. De aceea, dacă ne este foame, comandăm mâncare de la restaurantele din comună, iar legume şi fructe cumpărăm de la localnici. Dacă trebuie să construiesc ceva, iau materiale numai de pe plan local. Comunitatea, oricât de mică ar fi, este o familie. Se sprijină unii pe alţii ca rudele. Aşa s-a creat şi familia din cadrul clinicii noastre, şi este foarte plăcut. Ne facem strategii şi planuri, atât la şedinţe, cât şi în câte-o seară, în curtea unuia dintre noi, poate la un pahar de vin făcut de mama. Am amenajat o mansardă deasupra clinicii noastre, unde medicii din București pot înnopta, ca să evite oboseala drumurilor. Dacă un pacient vine de la mare depărtare şi are nevoie de o noapte de cazare, poate sta la noi. Mereu m-am străduit să creez o atmosferă plăcută, iar faptul că eu sunt acasă aici, că sunt de-a locului, m-a ajutat foarte mult.
Istoria care obligă

– Vă strălucesc ochii atunci când vorbiți despre locul acesta…
– Întotdeauna am simţit că aparţin total acestui loc din câmpia ilfoveană. Eu şi familia mea nu ne-am rupt niciodată de casa părintească. Fiul meu, azi student la Stomatologie, a copilărit aici, a făcut grădiniţa în Dridu, iar ataşamentul lui faţă de aceste meleaguri aproape că-l depăşeşte pe al meu. Puteam să ne facem casa noastră în sat, dar am preferat să o renovăm pe a mamei, ca să simţim mereu că suntem acasă. Cum să nu iubeşti locul unde ai crescut, mai ales când el este atât de frumos – întins între două păduri, străbătut de două râuri şi situat de-a lungul unui lac?! Și, când are atâta istorie! Poate că nu ştiţi, dar Dridih este vechea denumire a comunei, întemeiată tocmai la 1464, cu un trecut monahal important, o cultură arheologică străveche ce-i poartă numele: cultura Dridu, motivul pentru care „Dridih” este și numele clinicii noastre…
– Vă propun să extindem discuția de la pacienții clinicii dvs., la satul în care trăiesc. Cum arată viitorul lui?
– În ultimul timp, poate şi în urma pandemiei, am observat că oamenii se întorc în sat. Se renovează casele bătrânești, dar se construiesc și case noi, alături de locuinţele bătrâneşti. Alţii cumpără pământ. Observ, de asemenea, că aceşti oameni privesc altfel în jur, în ochii lor satul nu mai este „la ţară”, adică un loc unde te relaxezi câteva zile şi apoi fugi la confortul urban. Nu, tinerii încep să vadă satul ca pe un loc cu potenţial de dezvoltare enorm, un loc în care pot trăi sănătos, dar îşi pot deschide şi o afacere, un loc mai calm decât oraşul, unul în care respiri aer curat. Pe stradă te salută toată lumea, peste gard, vecina îţi oferă o găleată de roşii sau o bucată de plăcintă caldă. Sunt extrem de fericită că se întâmplă asta, pentru că eu am o mare problemă: pur şi simplu nu suport distincţia care se face între oamenii de la oraş şi cei de la ţară. Nu-mi place deloc! Oamenii sunt oameni peste tot, egali. Trebuie trataţi ca atare, fără nicio deosebire. Vă puteți imagina că în România se face diferenţierea asta chiar şi în mediile de afaceri? Uite, firmele mari de pastă de dinţi refuză să dea mostre de produse cabinetelor din mediul rural. Ce discriminare incredibilă! (Pentru ei, oamenii de la țară nu se spală pe dinți.) „Specialiştii” nu calcă prin sate, să vadă cum se trăieşte, să vadă cât de civilizați sunt oamenii, ce case frumoase au, ce umblaţi sunt prin lume! Dacă ar face asta, ar scăpa de prejudecăţi. Eu, efectiv, nu văd nicio diferenţă între românii de la sat şi cei de la oraş, ba, adeseori, cei de la sat sunt mai bine crescuţi, mai loiali şi mai sufletişti.