Am trăit o poveste interesantă, într-un sfârşit de vară, petrecut la părinţii mei, într-un sătuc răsfirat pe deal. Ajunsesem acasă, împreună cu soțul meu, în toiul unei dispute aprige între mama şi fratele ei, unchiul Vasi. De data asta, motivul neînţelegerii era un uliu care, spunea unchiul, la câteva zile îi mânca câte un puişor de găină. Mama, raţională şi aprigă ca întotdeauna, îi spunea că păsările de curte trebuie ţinute în ţarc. Dacă le laşi libere prin poiată, ori le păzeşti, ori îţi asumi riscul să mai pierzi câte una. Mama avea un ţarc mare, din plasă de sârmă, acoperit tot cu plasă, pe care îl muta dintr-un loc în altul, astfel că păsările erau apărate de orice prădător şi aveau mereu iarbă proaspătă. Şi apoi, alt argument în apărarea uliului era că, aşa cum unchiul tăia câte un pui de găină, atunci când îi vin copiii acasă, la fel şi uliul trebuie să-şi hrănească puii. Dar mama vorbea degeaba: Vasi o ţinea pe-a lui şi era hotărât să împuşte uliul.
Mama şi Vasi sunt fraţi gemeni, se iubesc fără doar şi poate dar, de peste 60 de ani, mama zice că Vasi nu-i poate ierta că ea e mai mare decât el cu… zece minute! Glumele între ei sunt la ordinea zilei. Mama îi zice „Hultanul bătrân”, el îi zice „Gaiţa cotoroanţa”. Ca nişte copii!
La câteva zile de la sosirea noastră acasă, într-o dimineaţă, devreme, aud un glas de femeie departe, pe deal, strigând: „huliu măi, huliu, uliu, uli, uliiiiii”… Eram în grădiniţa de flori şi smulgeam buruienile. La câteva minute după acest strigăt, am auzit câteva focuri de puşcă. Am ridicat privirea spre cer și-am văzut un uliu care plana şi venea în picaj către casa noastră. S-a lovit de geamul de la verandă şi a căzut la câţiva paşi de mine. L-am ridicat şi am văzut că nu are urme de sânge. Era ameţit din cauza impactului cu geamul. Soțul meu, care urmărise toată scena de la început, mi-a spus că uliul şi-a modificat traiectoria zborului după împuşcături. Apoi a început jihadul. Eu, cu uliul inert în braţe, l-am zărit pe Vasi alergând spre casa noastă şi agitând puşca veche de vânătoare, şi pe mama, ieşind cu furca din fânar, unde tocmai hrănea vitele. Înaintea tuturor venea lătrând câinele unchiului care l-a agitat şi pe Negruş al nostru, care legat fiind, dădea să rupă lanţul. În toată această harababură stârnită din senin, am reuşit să duc repede uliul în magazie, într-un coş cu capac. Apoi, am luat o greblă în mână şi am ieşit în întâmpinarea unchiului, prefăcându-mă că „nici usturoi n-am mâncat şi nici gura nu-mi mirosea”. L-am luat pe „nu ştiu” în braţe şi l-am trimis să se uite în jurul casei. Pe el l-am păcălit. Mai greu a fost să potolim câinele unchiului, care mirosise locul unde a căzut uliul şi lătra agresiv. Cu strigăturile de rigoare şi câţiva bulgări de pământ, am îndepărtat şi acest duşman. Apoi a ajuns şi mama, care, în spiritul de contradicţie caracteristic, l-a ameninţat pe Vasi că îl va reclama la poliţie pentru tulburarea ordinii şi liniştii în sat, pentru încălcarea proprietăţii private, atac armat şi alte infracţiuni.
După ce „dușmanul” a părăsit teritoriul și s-a retras la el în ogradă, i-am spus mamei ce ascunsesem în magazie. Fericire totală pe mama, că reușisem să-l păcălesc pe Vasi. Avea o evidenţă a tuturor şotiilor în care ieşise victorioasă, în competiţia inter fraţi. Am mers apoi împreună să vedem ce face uliul meu. Era în continuare inert, dar era cald, îi bătea inimioara şi atunci l-am stropit cu apă. Mama mi-a spus că este un pui de uliu şorecar. Pe loc i-am pus un nume de alint, „Uliuţă”, deşi ciocul şi ghearele lui arătau clar că este un „ulioi”.
Protejatul meu şi-a revenit după trei ore, timp în care am căutat informaţii despre aceste păsări răpitoare. Aşa am aflat că se hrănesc cu mamifere mici, în special rozătoare, şoareci de câmp, de unde şi denumirea lor. Dar vânează uşor şi iepuri, şerpi, şopârle sau păsări mici.
Când a deschis ochii, Uliuţă a avut un gest reflex de a încerca să zboare. Acela a fost momentul în care nu l-am mai luat din coş, ca să nu-l stresez inutil, şi ne-am hotărât să-l ducem departe de sat şi acolo să-l eliberăm. Când am ajuns în apropierea pădurii, i-am dat drumul. A zburat câţiva metri razant cu pământul, apoi s-a ridicat deasupra copacilor şi a dispărut. Era atâta măreţie şi libertate în zborul lui, încât mi-am amintit de vorbele înțelepte ale poetului Lucian Blaga –” Cine crede în zbor este stăpân peste zare”. Așa cum era, acum, și Uliuță al meu.
DANA GORUN
