– Zilele acestea, nordul Kosovo a fost scena unor violențe extrem de grave, zeci de membri ai misiunii internaționale de pace KFOR fiind răniți în confruntările cu manifestanții sârbi. Care e motivul noii răbufniri a sârbilor din Kosovo? Ce șanse are comunitatea internațională să calmeze spiritele în zonă? Există riscul unei escaladări a tensiunii dintre Serbia și Kosovo?
– Conflictul din Kosovo are rădăcini istorice și este extrem de greu de rezolvat, pentru că niciuna din părți nu poate să fie mulțumită, decât dacă nemulțumește partea adversă. De aceea nu a funcționat acordul negociat de comunitatea internațională la Ohrid, în Macedonia de Nord, potrivit căruia guvernul Republicii Kosovo, care nu este recunoscut de toate țările UE, urma să accepte formarea unei asociații a municipiilor sârbești cu autonomie sporită, iar Serbia să renunțe la blocarea accesului Republicii Kosovo, la diferite organisme internaționale. Dar nici kosovarii nu le-au acordat etnicilor sârbi autonomia promisă, nici Serbia nu s-a grăbit să deschidă poarta recunoașterii internaționale pentru fosta ei provincie, pe care o consideră leagănul națiunii sârbe, deși etnicii albanezi sunt de mult majoritari acolo. În consecință, sârbii din zona de nord au boicotat total recentele alegeri locale, care au fost câștigate de etnici albanezi minoritari, cu o mână de voturi. Un oficial UE spunea că alegerile or fi fost tehnic corecte, dar rezultatul lor nu este acceptabil. Sârbii au protestat masiv, iar guvernul kosovar, în loc să reia negocierile și să organizeze noi alegeri, a trimis poliția contra demonstranților, pentru a susține investirea minoritarilor albanezi aleși, dar totuși nelegitimi. Așa s-a ajuns la violențe, dar și la criticile oficialilor SUA și UE la adresa Priștinei, pentru escaladarea conflictului. În contextul războiului din Ucraina, occidentalii doresc să prevină o alunecare a Serbiei în direcția lui Putin. Potrivit unor analiști informați, președintele Serbiei ar fi pregătit să se reorienteze spre Occident, pentru că Rusia este slabă și mult prea dominatoare, dar riscurile politice interne ale recunoașterii Republicii Kosovo sunt foarte mari. De altfel, până acum Occidentul a controlat doar superficial situația din zonă. Este deci greu de crezut că va putea impune acum o soluție durabilă.
– Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a depus jurământul pentru al treilea mandat prezidenţial, cu o durată de 5 ani, după ce l-a învins pe social-democratul pro-occidental Kemal Kilicdaroglu. Care ar fi perspectivele interne și externe ale reconfirmării sale în funcție? Ce așteptări au partenerii externi de la Recep Erdogan?
– Partenerii occidentali ai președintelui Erdogan au doar așteptări limitate și nu cred într-o schimbare de fond a regimului său autoritar și populist. Nu crede nimeni, de pildă, că prizonierii politici vor fi eliberați, că libertatea de expresie va înflori sau că va începe lupta împotriva corupției. Deocamdată, partenerii externi speră doar ca șeful statului să renunțe la politicile sale economice aberante, care au generat o inflație de peste 40% și retragerea investitorilor străini. Numirea recentă a unui ministru de finanțe competent nu va rezolva nimic, dacă nu va fi dublată de angajamentul puterii politice, de a nu mai submina independența Băncii Centrale, cum a făcut până acum și, mai ales, de a accepta măsurile necesare reducerii masive a inflației, în care președintele, de fapt, nu crede. Altfel, investitorii străini nu vor reveni. Cum însă președintele Erdogan se pregătește pentru alegerile municipale de anul viitor, când speră să recâștige controlul și asupra marilor orașe, inclusiv Istanbul, este greu de crezut că le va da mână liberă specialiștilor, renunțând la populismul său economic atât de păgubos. Pe plan extern, NATO speră ca, odată trecută tensiunea campaniei electorale, Ankara să renunțe la opoziția sa față de aderarea Suediei. Nu este imposibil, dar Erdogan va cere un preț pe care Finlanda l-a plătit, renunțând la protejarea dizidenților kurzi (dintre care unii chiar sunt teroriști), dar și la embargoul asupra livrărilor de armament către Turcia. Probabil că va fi nevoie ca și Congresul SUA să renunțe la interdicția de a vinde Turciei avioane F-16, iar UE va trebui să-și relaxeze condițiile dure impuse importurilor de produse agricole din Turcia. Datorită poziției geografice și având în vedere dimensiunile mari ale Turciei, Erdogan are o poziție favorabilă în orice negociere. Tot ce se poate spera este ca, odată ce și-a consolidat puterea pentru încă cinci ani, să fie dispus să negocieze rezonabil. Atât și nimic mai mult.
