• Invitația unui coleg din presa agricolă, de a participa la o lansare de carte organizată în Buzău, m-a pus la drum. Sâmbătă dimineața, mi-am lăsat „Opelina” mea să stea liniștită acasă și-am luat trenul din Gara de Nord. Sunt un fan al călătoriilor cu trenul, deși destule știri, apărute în ultima vreme, despre locomotive care iau foc în mers, îmi mai slăbesc entuziasmul. Așadar, cu trenul, la Buzău, durata călătoriei: 1:42 de minute •
Nașul silențios

La 6 fără un sfert, Gara de Nord este deja destul de animată. Chioșcurile cu ștrudele, covrigi și plăcinte sunt deschise. Câțiva clienți doritori de burgeri și cartofi prăjiți așteaptă la ușă să se deschidă un fast food. Într-o incintă luminată, alți mușterii bagă fise în cele câteva tonomate de cafea, să primească paharul plin cu lichidul fierbinte, cu al cărui miros plăcut începe orice călătorie. Pe un panou electronic sunt afișate informațiile despre sosirea și plecarea trenurilor. Geografie a patriei, în limbaj ceferist. Nume de orașe, care încifrează emoțiile și sentimentele fiecărui călător. Toți citim pe panou: Timișoara, Ploiești, Brașov, Iași, Craiova, Cluj Napoca, dar experiențele fiecăruia dintre noi sunt diferite, unice, în relația cu orașele respective. Unii urcă în tren ca să lase în urmă o etapă a vieții, alții coboară din tren, ca să înceapă o etapă nouă. Vorba bunicilor noastre înțelepte: „nu știi, maică, ce e în sufletul omului”. Așa că îmi văd și eu de treabă: îmi cumpăr o plăcintă cu cașcaval, o sticlă cu apă plată și urc în trenul tras la linia 7. E un tren format din patru vagoane clasice, dar fără compartimente închise, așa cum erau odinioară. De o parte și de alta a culoarului, sunt rândurile de scaune, grupate câte patru, față în față, cu o măsuță la mijloc. Husele verzi, încă intacte. Numerele locurilor sunt scrise pe o bucată mică de hârtie, lipită pe geamul etajerei, într-un loc greu vizibil. Nu cred că le-aș fi observat prea curând, fără indicațiile unui călător. În sfârșit, lumea își găsește locul, trenul se pune în mișcare spre Ploiești. Atmosferă civilizată, liniște, degete care ating ecranul telefoanelor, ochi ațintiți pe mesaje, pe fotografii, pe videoclipuri. E încă noapte afară și mintea îmi zboară în trecut, cu peste treizeci de ani, când călătoream cu trenul la Timișoara, la liceul din Pădurea Verde. Ce timpuri erau atunci și cât de mult s-au schimbat lucrurile până în prezent! Trenurile, mai ales acelea de noapte, erau super aglomerate: compartimentele pline de inși care beau, mâncau, vorbeau, sforăiau. Unii se îmbătau, se certau, dădeau sonorul la maxim la casetofonul lor cu baterii. Pe culoar, omor de lume. Unii se lăsau pe jos și moțăiau, în timp ce alții treceau printre ei, în căutarea unui loc liber. Mici negustori de prin satele Olteniei țineau cu dinții de bagaje, doldora cu mărfuri pentru piață. Apropierea controlorului era anunțată de țăcănitul micului lui aparat, cu ajutorul căruia composta biletele din carton dur. „Țac-țac”, vine nașul! Acum, nici nu am băgat de seamă că se apropie controlorul, fiindcă nu mai are perforatorul acela metalic și zgomotos: are un aparat electronic, de forma și dimensiunea unui telefon mobil, cu ajutorul căruia scanează, în mod absolut silențios, codul QR de pe bilet, în format fizic, sau în format electronic, cumpărat on line. Să mai adaug că, undeva, într-un capăt al vagonului, o cameră de supraveghere înregistrează tot ce mișcă.
Vânzătorul de nimicuri

Din Ploiești, trenul se angajează pe linia spre Buzău, în timp ce spre nord, zorii se revarsă peste spinările dealurilor cultivate cu viță de vie, cel mai mare areal vitivinicol din România: podgoria Dealu Mare. Au dealurile acestea un farmec al lor, în orice anotimp, cum cresc, așa, dintr-odată, din șesul Prahovei și Buzăului, cu pante destul de repezi, unele stâncoase de-a dreptul, foste recifuri marine, scoase la iveală și îngrămădite, ca sub presiunea unei lame de buldozer, de mișcările tectonice. Coborâți din tren la Tohani sau la Pietroasele, și o să descoperiți un ceva marin în atmosfera locului, de parcă un duh al mării ar mai adăsta pe aici, după milioane de ani. Coastele pietroase par faleze, iar câmpia verde, ape de smarald. Apoi, e aici multă istorie străveche, fascinantă, cu urme arheologice lăsate de atâtea seminții ce s-au perindat prin această mare răscruce a României, care este Buzăul: tezaurul „Cloșca cu puii de aur” a fost găsit colo, în dealul Istriței, pe care-l privesc acum prin geamul vagonului. Aș fi rămas căzut așa, în reverie, dacă nu m-aș fi trezit cu un mănunchi de lucrușoare, de chinezării, pus pe măsuța dintre scaune. Nimicurile sunt ale unui tip destul de în vârstă, care le scoate dintr-o geantă mare, neagră. Credeam că acești mici comercianți, care vând prin trenuri lanterne, carnețele, portofele și te mai miri ce, au dispărut, fiindcă marfa lor e de găsit acum pe toate drumurile. Cert este că omul nu are noroc: nimeni nu cumpără micile lui obiecte ieftine. Le strânge de pe mese și le îndeasă înapoi în geantă. Aș fi vrut să-i zic să încerce cu fructe: poate un măr sau o pară i-ar tenta pe călători, dar a ieșit din vagon, dezamăgit. Îl înțeleg perfect: și eu „vând” texte în on line și, uneori, nu le „cumpără” nimeni, traficul e zero. Or fi tot așa, niște nimicuri. Poate mâine vom avea succes, fratele meu!
Din viteza trenului

Pe un scaun alăturat, pe partea cealaltă a culoarului, șade un bărbat trecut de șaizeci, zic eu, cu o pălărie neagră cu boruri largi, bărbierit, mărunt la trup, cu o față smeadă și serioasă. El a evaluat lucrușoarele omului, a aprins laterna, dar le-a așezat la loc, fără să cumpere. Când m-a văzut uitându-mă pe geam ca să identific numele gării unde trenul a oprit câteva minute, insul de care vorbesc a înțeles ce caut și m-a lămurit scurt: „Mâzil”. Ah, Mizilul lui Geo Bogza, Mizilul celor „O sută șaptezeci și cinci de minute”! Dar și Mizilul lui Caragiale, din schița „O zi solemnă”. Pe la 8 și un pic, trenul ajunge în Buzău. Omul cu pălărie neagră înhață o sacoșă mare, cu ceva rotund înăuntru. „Ce ai acolo?”. „Un cazan de țuică”. Îl ajut să coboare, îi pun cazanul pe peron, îmi mulțumește frumos, în timp ce mă îndepărtez. Bun, măcar el să aibă succes la vânzare! Buzoienii sunt mari amatori de țuică, iar pentru asta cultivă întinse livezi de pruni. Iată, în dimineața asta, industria de fabricare a țuicii de Buzău se extinde cu un cazan adus în județ cu trenul! Eu prefer o cafea la ora asta: o cumpăr de la un bar din apropierea gării și mă așez la o masă, cu vederea către liniile de cale ferată. Am observat după ce am coborât din tren că locomotiva era veche, cu vopseaua scorojită. Nu mă miră că numeroase locomotive au luat foc, în ultimul timp. Sunt mulți bani alocați prin Programul Național de Redresare și Reziliență pentru modernizarea acestor locomotive sau pentru cumpărarea altora noi. Birocrația noastră excesivă sau poate interese tenebroase fac ca lucrurile să se miște foarte încet. Între timp, mai apare câte o știre despre un incident feroviar. Este adevărat că mulți români, în ultimii 30 de ani, și-au cumpărat autoturisme și nu mai circulă cu trenul, dar la fel de mulți, totuși, circulă cu trenul. Vagonul în care am călătorit eu era aproape plin. Prin urmare, investițiile sunt necesare, mai ales dacă, în felul acesta, riscurile de accidente scad la minimum. Călătoriile cu trenul rămân printre cele mai sigure. În plus, folosirea trenului în locul mașinii personale reduce poluarea, fiindcă trenurile circulă cu electricitate. Și mai e un avantaj: poți vedea țara mai bine, în timpul călătoriei. Descoperi perspective pe care nu le oferă decât mersul pe calea ferată. Vezi, din viteza trenului, cartiere rezidențiale, hale industriale noi, ferme moderne, câmpuri lucrate ca la carte. Te convingi, în felul acesta, că țara noastră s-a schimbat în bine, în toți anii ăștia de libertate.
Fotografiile autorului