Din momentul în care generalul iranian Qasem Suleimani a fost ucis pe aeroportul din Bagdad de rachete trase de o dronă americană, presa de la noi și din lume a luat foc. S-au făcut varii speculații cu privire la un posibil al treilea război mondial, mai ales în articole care căutau senzaționalul. Pentru a afla dacă ne pândește vreo primejdie și care e locul nostru în această lume a războaielor purtate mai cu seamă pe internet, am apelat la un diplomat de carieră – domnul Teodor Baconschi, fost ministru de externe. Discuția noastră a plecat de la contextul în care România se află acum: țară membră a UE și parteneră a NATO, două umbrele despre care țuțerii de serviciu ne spun că pot fi retrase, chiar la vreme rea.
„E greu de crezut că România are vreun motiv serios de îngrijorare”
– Pentru majoritatea românilor, conflictul americano-iranian înseamnă… frică. Teama că în calitatea noastră de membri NATO, dotați și cu celebrul scut de la Deveselu, am putea fi aleși drept țintă de către iranieni. Într-un eventual conflict (Doamne ferește!), cine va sări să ne apere și cum: soldații din NATO, în general, sau cei americani, prezenți pe teritoriul României? Armata noastră ar fi implicată și ea?
– Iranul deține rachete a căror rază de acțiune ar putea viza România, dar scutul anti-rachetă din baza militară Deveselu – operaționalizat sub comandă NATO – este antidotul perfect pentru contracararea unui asemenea risc ipotetic. Suntem deci, orice s-ar întâmpla, într-o situație de securitate foarte bună. De altfel, nu cred că tensiunea SUA-Iran va degenera printr-o escaladare irațională, într-o spirală a supralicitărilor iresponsabile. Sigur că regimul de la Teheran trădează o mare nervozitate – deunăzi l-a arestat (dintr-o frizerie!) pe ambasadorul Marii Britanii, încălcând astfel toate regulile privitoare la imunitatea diplomatică. A mai făcut-o, dacă e să ne amintim de criza ostaticilor din ambasada SUA, deținuți 444 zile, între 1979 și 1981. Iranul are la dispoziție, după analiza experților, mai multe registre în care ar putea acționa: atacuri cibernetice (precum cel împotriva serverelor companiei petroliere saudite „Aramco”), posibile atacuri cu rachete (de 200 kg explozibil) lansate contra unor baze și companii americane/ occidentale din zonă, atacuri cu drone asupra radarelor (sau a altor obiective sensibile), în state aliate cu SUA, din regiunea Golfului. Să nu uităm că Teheranul controlează o serie de organizații teroriste (în Yemen, Siria, Gaza etc.) și diferite celule ale diasporei șiite (care au lovit în trecut ținte, mai ales israeliene, de la Bangkok, până la Buenos Aires). Pe de altă parte, capacitatea sa navală de a bloca traficul comercial din strâmtoarea Hormuz (pe unde circulă 80% din petrolul care alimentează economia lumii) e strict limitată, mai ales din septembrie 2019, de când SUA conduce acolo o coaliție de șapte state reunite în așa-numita „International Maritime Security Construct”. Adevăratul risc major privește însă faptul că, odată retras din Acordul nuclear, Iranul va fi tentat să reia eforturile de fabricare a unei arme atomice. E clar că o asemenea evoluție nu va fi tolerată, nici de SUA, nici de Israel (pe care regimul ayatollahilor l-ar dori „șters de pe hartă”). E, deci, firesc să urmărim diplomatic și politic toate evoluțiile viitoare, în strictă coordonare cu aliații noștri euro-atlantici. Ca să vin acum la întrebarea dummneavoastră concretă: da, NATO ne-ar apăra în orice situație de agresiune directă, pentru că Articolul 5, legat de apărarea colectivă a statelor-membre (așa-zisul „principiu al muschetarilor”) rămâne piesa centrală în viața Alianței Nord-Atlantice. De altfel, președintele Trump a cerut implicarea mult mai puternică a NATO în tot Orientul Mijlociu. Cum va fi concretizată această invitație rămâne de stabilit în forurile politico-militare ale Alianței, din care facem parte de drept. Oricum, e limpede că Iranul va căuta să evite o confruntare armată deschisă cu SUA, a cărei superioritate tactică și strategică e indiscutabilă. Va ceda regimul, făcând concesii și reforme? Greu de crezut. Tocmai în acest blocaj politico-ideologic rezidă și periculozitatea crescândă a situației prezente. Însă Iranul se află acum sub o dublă presiune: cea internațională și cea internă. Pe plan global, e un stat izolat diplomatic, supus unui regim sever de sancțiuni economico-financiare și condamnat pentru „eroarea” de a fi doborât un avion de linie ucrainean, provocând moartea a 176 de victime. Acțiunea sa de retaliere, după ce armata SUA l-a scos din joc pe Suleimani, s-a dovedit ineficientă. Regimul teocratic instaurat în 1979, după detronarea șahului Reza Pahlavi, nu e în cel mai bun moment din istoria sa turmentată. Ca dovadă că și pe plan intern au reînceput protestele publice, iar președintele Trump a spus clar că SUA nu vor tolera nici noi agresiuni contra intereselor sale din regiune, nici asasinarea demonstranților anti-guvernamentali. În aceste condiții dure, care s-ar putea deteriora rapid, ducând Iranul într-un unghi mort, e greu de crezut că România are vreun motiv direct de îngrijorare: nu ea reprezintă preocuparea urgentă sau prioritatea autorităților de la Teheran.
„Chiar dacă regimul teocratic a dispus de patru decenii pentru a-și consolida puterea internă, societatea civilă din Iran nu a dispărut”
– După doborârea unui avion civil, puterea de la Teheran s-a trezit cu un val de manifestanți în stradă. Pentru români este surprinzător să vadă că există în Iran și dizidențe. Sunt ele profunde sau e o mișcare superficială, care va trece rapid? Și, fapt mai important, ar putea ele să schimbe soarta acestui conflict?
– Iranul are peste 80 de milioane de locuitori, în majoritate tineri. E deținătorul unei vechi civilizații (de fapt nodul în care s-au suprapus multiple civilizații, în ultimele trei milenii). Vorbim deci de o națiune cu bune motive de orgoliu național și cu elite profesionale de bună calitate. Chiar dacă regimul teocratic a dispus de patru decenii pentru a-și consolida puterea internă (trupele speciale comandate de Suleimani sunt un soi de stat în stat), societatea civilă din Iran nu a dispărut. Am văzut mari manifestații anti-regim cu prilejul recentei scumpiri a prețului la benzină. După ce opinia publică a aflat că guvernul a doborât din incompetență militară un avion de linie, în care se aflau și 80 de iranieni, populația s-a inflamat în chip legitim. Situația e instabilă. Lumea e nemulțumită cu nivelul de trai în continuă scădere, de amplitudinea sufocantă a corupției, de interzicerea unor drepturi civile fundamentale și de propaganda tot mai puțin convingătoare a regimului. Milioanele de cetățeni tineri ai Iranului nu vor sta pasivi în această perioadă: ei simt că e în joc chiar viitorul lor. Chiar dacă regimul cenzurează internetul și rețelele sociale, sunt convins că poporul iranian știe că lumea liberă, democratică, e solidară de fapt cu suferințele prin care trece. Sper să vedem ziua în care Iranul va redeveni un membru respectat și valoros al comunității internaționale.
„Ca membri deplini în UE și NATO, trebuie să ne solidarizăm cu SUA și să ne facem auzită vocea la Bruxelles, fără complexe provinciale sau conduite politice timorate”
– De câte ori se ivește posibilitatea unui război pare că Uniunea Europeană nu își găsește pasul. Ezită în a fi de partea SUA, fără rezerve, ca parteneri NATO. Ce presupune acest balans politic pentru noi, ca țară membră NATO și UE?
– Deși s-a dotat cu un Serviciu de Acțiune Externă, Uniunea Europeană nu vorbește pe o singură voce atunci când se declanșează crize serioase în vecinătatea sa (africană sau din Orientul Mijlociu). UE nu deține o armată proprie și nici nu va fi capabilă să o genereze prea curând. SUA le cere statelor-membre (care sunt și membre NATO) să-și modernizeze armatele naționale (alocând 2% din PIB respectivului obiectiv), dar multe dintre ele nu s-au pliat pe această exigență. O parte a presei și familiile politice de stânga din UE reflectă un grad variabil de anti-americanism, uitând că SUA au salvat de două ori pacea europeană și au finanțat reconstrucția postbelică. Mulți actori europeni îmbracă anti-americanismul sub pretextul indispoziției față de președintele Trump care, în pofida unei virulente opoziții dinspre Partidul Democrat, pare bine plasat pentru câștigarea unui al doilea mandat la Casa Albă. E o atitudine imatură și contraproductivă. Sigur, Brexit, revizionismul rusesc și profilarea Chinei ca principal competitor global al Occidentului n-au simplificat viața UE. Sper, totuși, ca decidenții politici de pe ambele maluri ale Atlanticului să-și aducă aminte că suntem pe aceeași barcă și că avem un destin comun, legat de valori fundamentale împărtășite. În ce ne privește, ca membri deplini în UE și NATO, trebuie să ne solidarizăm cu SUA și să ne facem auzită vocea la Bruxelles, fără complexe provinciale sau conduite politice timorate, moștenite din perioada pre-aderării noastre la respectivele organizații.
