Badea Alexandru din Șanț: „Lăsați să vi se umple inima de albastrul ceriului”

Cum vine primavara pe Someș

Îl cunoașteți din multele interviuri publicate de-a lungul anilor în Formula AS. Țăran de viță veche, din satul Șanț, județul Bistrița Năsăud, Danciu Alexandru, în vârstă de 87 de ani, este un mare iubitor de viață, pe care o cercetează cu o curiozitate uriașă, de pe băncuța din fața casei. Ne‑am gândit că ar fi un dar prețios să ne spună și nouă ce-a mai observat în ultima vreme și dacă primăvara de azi mai seamănă cu aceea din anii co­pi­­lăriei. Să-l ascultăm. Amintiri rostite într-o    limbă pe care ascultând-o, te simți norocos că ești viu.

Calendarul urzicilor

– Doamne ajută, Bade Alexandru. Ni s-a făcut dor tare de dumneata. Ești bine, ești sănătos? Pe Someș a venit primăvara?

– Oooo, bună ziua, domnișoru Manole! Mare bucurie îmi faceți că v-ați amintit de mine! Vă salut și pe dumneavoastră și pe toți cititorii revistei. Mulțumesc de întrebare. Iaca, trecui iarna cu bine și Dumnezeu, drăguțu, m-o lăsat să mai prind încă o primăvară, pe băncuța mea din fața casei, să mai văd o dată cum răsar ghioceii, cum trec muierile, legănându-se, spre grădini, și să îmi amintesc de tinerețe. Iarna n-o fo așe grea, cum era pe vremuri. Înainte, în Șanț zăpada începea în Noiembrie și nu se găta până prin April. Amu s-o schimbat atmosfera pe mapamond și, cum s-ar traduce, și în satul nost. Iernile îs tare ușoare, cu nea puțină, și ninsoarea ține mai mult pe Ineu. Știți de el? Îi munte înalt, are 2229 de metri, am fost și eu de 15 ori pe vârful lui. Iară primăvara, odată ce-or dat urzicile, io zic că-i venită, măcar că nu mai seamănă cu cea din copilăria me.

– Cum era primăvara în tinerețea dumitale, bade Alexandru?

– Vă povestesc, da’ când porniți microfonul!

– Gata, am dat drumul la microfon, vă înregistrez!

– Buun! Mă numesc Danciu V. Alexandru, din satul Șanț, județul Bistrița-Năsăud, și vă mulțumesc că m-ați invitat să dau iarăși un interviu despre viața mea. La 87 de ani, câți am, vreau să vă descriu, după puterile mele, cum era primăvara, aici, la noi.    Pe atunci, erau doar 400 de suflete în sat, nu 3000, ca amu, și era o singură biserică, făcută la 1906. La noi în sat nu exista gram de mășină, și nici nu s-o pomenit, timp de vreo 40-50 de ani. Când o vinit prima oară mășină la noi în sat, eu aveam vreo 20 și ceva de ani, și ne strânsesem și ne uitam toți la ea, cu gura căscată, că nu mai văzusem așa ceva. În rest, primăvara oamenii începeau lucru, cam din 15 April, dar cu pluguri de lemn trase de boi, că pe-atunci erau la noi în comună peste 500 de perechi de boi! Astăzi, mai avem în tăt satu doar trei: primariu, secretaru și casieru… Se ara primăvara cu boii și cu plugul de lemn, nu existau tractoare, semănători și șmecherii de‑astea. Pe-atunci, bărbatul se ducea la pământul lui dimineața, cu teleguța: punea în ea plugu, semințele de ce avea el – de grâu, de mălai, orz, ovăz – lua pogoniciu, și merea la câmp. Pogoniciu era, ori un om mai bătrân, ori un băietan mai tânăr, de ținea boii și îi dirija, că nu mereau ei așe, hai-hui, cum li se năzărea, pe câmp. Apoi, pe la prânz, venea muierea cu de mâncare – napi și unsoare sau niște zamă. Și îl striga pe om – „Măă, Ioane, hai mă, c-am vinit cu prânzu!”. Și întindea acolo, pe răzor, o pătură și o bleandură, lăsa omu boii să pască un pic liberi, și se punea la masă. Se mânca pe-atunci mămăligă, făcută din mălai măcinat la moară, cu roată învârtită de apa râului și cu pietre de-acelea, mari. Eeee, era ceva și cu moara asta, că lua moraru uium, adică taxa pe mălaiul măcinat, în funcție de cât era de frumoasă muierea ce mergea la măcinat, dacă era mai hârducă, așe, îi lua două cupe de mălai, uium, dacă era mai frumoasă… o țuca de două ori și îi lua numa o cupă, și la hăle mai faine, nu le mai lua deloc uium și numa merea moara țac-țac-țac…

O țâră de Mărțișor

– Tradiția Mărțișorului se ține la dvs. în sat? Se dau daruri, la fete, de 1 Martie?

– Noi magazin în sat nu aveam, așa că nu era cu flori din astea, de plastic. Când era de întâi Martie, făceam o țâră de mărțișor așe, din două firuțe de lână împletite în alb cu roșu, rupeam o floare din grădinuță, ce apărea prima de sub zăpadă, și meream la o fată sau o muiere, să îi prindem firicelele în chept, c-o șpoancă. Ea punea oleacă de vinars, povesteam o țârucă, și așe ne veseleam că o vinit primăvară și o trecut cu bine iarna.

– Veneau și femeile la arat, primăvara?

– Da, erau și ele în rânduială. După ce termina bărbatu de arat, femeia punea semințele în poală și de-acolo lua cu mâna și numa arunca așe, peste ogor. Dup-acea dădea cu grapa frumușel și veneau, sara, acasă. Și măcar că munceau din zori de ziuă și până sara, bărbatu era mai tare ca oboseala, și odată‑și țuca muierea și îi număra fustele. Pe-atunci nu erau canapele ca amu, era un pat de lemn, cu saltea din pănuși de păpușoi, sau cu paie. Mă scuzați de vorbă, da cam așa era primăvara pe la noi, așe se bucurau oamenii de viață, că dacă fluturii zburau, iarba răsărea și păsările cântau, ei de ce să nu se iubească?

Oile și sfântul soare

– În satul Șanț mai ies oamenii prin grădini, la curățenia mare de primăvară? Sau au rămas livezile în paragină și oamenii au plecat în străinătate, la muncă, așa cum e prin alte părți?

– Satul nostru îi cu oameni vrednici și serioși! Măcar că la noi îi fundătură, că mai departe nu mai e decât muntele Cârlibaba și nu mai ai unde te duce, aici nu mere cu șmecherii! Or mai plecat și de pe la noi, da nu ca în alte părți! La școală sunt 600 de prunci! La ora asta livezile îs curățate complet, pomii îs tunși și vezi focuri, că or aprins oamenii crengile. Eu pe vremuri aveam un firez, un fierăstrău de-ăsta, cu dinții mărunței, și îl ascuțeam cu pila și ne duceam prin grădină, tăiam crenguțele și apoi le strângeam, le aprindeam și așe vedeai focuri micuțe, cam prin toate grădinile, în primăvară, că toată lumea își curăța locul. Da cam tot așe îi și acum, că și gunoiul de îngrășat pământul, tot grămezi îl pun oamenii, și tot cu furca îl sparg și îl împrăștie pe tarlaua de arat. Și care are un picuruț de grădină mere să o curețe și să mai repare ce s-a mai stricat peste iarnă – ba un gard, ba o portiță. Noi, ăștia mai bătrâni, tot ca pe vremuri, facem lățurele crăpate cu securea și    reparăm gardurile, cu o mână de cuișoare. Aici, în Șanț, vă spun, a fost și este comună faină și azi.

– Oi mai țineți? Se mai aud mieii pe sub Ineu?

– Bunicu o murit pe front, în Odesa, și tata a rămas orfan de mic, 30 de ani o stat în munți la oi. Și după ce am mai crescut și eu, mă ducea și pe mine. Erau cam la 5000 de oi în comună pe atunci, și acum mai sunt cam 2000. Eu nu mai țân oi, că la etatea mea nu mai pot griji de ele, dar în copilărie, oamenii din animale trăiau. Ce creșteai în bătătură, aia mâncai. Și din cauza asta, noi ne uitam la oaie ca la sfântu soare, și nu vă exagerez! Cam la vremea asta, oile erau deja fătate, aveam deja miei. Erau felinare cu feștilă – le puneam în cui, în grajd, și din oră în oră, ne uitam la oi, să vedem care-cum fată. Și nu doar că nu dormeam nopțile, când fătau, dar și după aia, ne țineam după ele, ca după minunea lumii. Așe erau țăranii și așe se purta țăranul cu animalele, că de-acolo trăiau și ăla era traiul și viața lor. Treburi de-aste nu se prea știu la oraș, la București, da eu, 16 ani am trăit cu tata la oi, pe muntele Ineu. Opinci, obiele, ițari de lână, bâta în mână, și dă-i după oi! Fără sâmbătă, fără duminică, trăiai într-o colibă făcută din coajă de brad. Și mâncai o pitucă de orz, în cel mai bun caz, că altfel, mămăliga era de bază, cu lapte de la oi și olecuță de vinars, și cam asta era toată viața noastră, nu am știut altceva, decât oile și mieii. Și cum era ca amu, duceam oile să facă laptele de primăvară, unde era iarba cea mai fragedă, și nu le lua nimeni mieii să-i taie, îi creșteau și îi înmulțeau. Și din 10 Mai, le duceam sus, în munte, la Șneapăn, la Piatra seacă și unde mai era loc. Păcurariu, strungașu cu teleguța, și porneam. Cu găleată de lemn și ulcele tăt din lemn, și oile erau grijite cum se putea mai bine. Păi, pe-atunci, dacă bătea careva un animal… acela multe zile nu mai avea de trăit, nu aveai voie să bați animalul, nu exista așa ceva! Și-amu, oile din sat sunt scoase la iarbă nouă și mi-e drag să le văd și să le aud cloapetele, da nu mai am putere să merg cu ele.

Nunta livezilor

– Când era cel mai frumos în sat, primăvara? Aveți vreo amintire mai specială, din anii de‑atunci?

– Cel mai frumos era când înfloreau pomii, că asta aștept și amu! Dădea iarba ceea molcuță și fragedă și înfloreau pomii, de ți-era mai mare dragu să privești dealurile astea împodobite. Nunta livezilor, nu altceva! În tot satu era mireasmă ca de rai! Și nu îndrăznea unu să rupă o crenguță. Meream așe, în mirosul ăla dulce și în soarele cela blânduț, de te mangâia pe față. Și aveam eu un loc pe deal, de mă duceam și mă urcam într-un cireș și stăteam acolo, în florile lui și în parfumul cela, cum nu există altu. Și odată, să vedeți ce am pățit! Cum stăteam eu colo, aproape adurmit de la soare și de la atâta miros de flori, ce s-o întâmplat? S-au tras sub cireșu meu un ficior cu o vecină frumușică. Și o pupă așa, îi pune mâna pe roata de la genunchi, și ea zice: „Mă, să bagi de seamă, să nu rămân grea, că eu n-am cum să țiu copilu”. Și el zice: „Lasă, că l-o ținea cel de sus!” Da io, când am auzit, „de sus”, am zis din cireș: „Ți-l ție trăznetu, că eu îs vinit numa să stau o țâră la soare!”. Și or sărit ceia doi ca arși, de-or fugit pe deal, în gios!

Politică la cârciuma satului

– Bade Alexandru, aș vrea să te întreb și despre actualitate un pic. În satul Șanț sunteți la curent cu mersul treburilor din țară? Ce vești ajung aici?

– Nu doar cu treburile din țară suntem la cu­rent, ci cu problemele mon­dia­le! Dară nu aveți nici la televiziuni, în București, dez­­ba­­­teri cum avem noi, la cârciu­ma din sat! Și ne sfădim și ne aprindem câteodată, de nu vorbim câte două săptămâni unii cu alții, trecem pe drum și nu ne salutăm. Da după aia ne împăcăm și o luăm de la capăt cu discuțiile și cu dezbaterile. Ia ziceți, ce ați vrea să știți?

– Anul acesta urmează alegeri în România. Aveți cu cine vota? Cum vi se par politicienii de azi?

– Asta e o întrebare foarte de baraj. Eu am terminat școala în 1957 și am 7 clase, da nu mă dau pe toate facultățile din lume! Toată șmecheria asta care este cu alegerile îi în felul următor: toți la televizor și la radio și la toate aparatele astea se ceartă și trântesc ușile pe acolo, bat cu pumnul în mese, ca prostimea (nu noi, că nu toți oamenii îs proști) să zică: „No, ai auzit tu, mă, ce să sfădesc aiștia în Parlament, păntru noi? Tulai, că numa ce nu s-or bătut păntru noi!”. Da’, după ce gată de s-or sfădit în fața microfonului și în fața televiziunii, se duc colo, dinapoi, la separeuri speciale, cu toți hoții de vor să-i bage ca primari generali, și beau vin de 3000 de euro sticla! Domnule, 3000 de euro o sticlă de vin, și noi murim aici, cu pensie de 10 milioane lei vechi! Mă-sa și ta‑su or putrezit prin munții ăștia, să păstreze țara și câte ne-or zdrobit pe noi aici, de la foamete la războaie? Cine îs să steie la cârma țării? Niște hoți! De ce americanii țin 250 de parlamentari și sunt 57 de state, iar România are 600 de parlamentari, la o mână de oameni? Toți fac averi și furtișaguri și își bagă amantele și rubedeniile și neamurile să le plimbe prin exotisme, și toate pe spinarea noastră. Este o mafie, de 33 de ani nu mai scăpăm de ei, să se pună țara la punct. Nimic în afară de furt și distrugere, că am ajuns de la 22 de milioane de români, la 18, că oamenii și-au luat lumea în cap de scârba lor. Familii cu prunci cu țâța în gură or plecat. De ce s-or dus? De sila lor și de lipsa dreptății. Aici, la noi, am avut industrii și mine și agricultură și le-or făcut praf pe toate. La treaba asta poate să vină inginerul soarelui să îmi explice că nu-i așa, că nu are ce să mă convingă: suntem conduși de niște escroci mondiali și nici nu sunt șanse să se îndrepte lucrurile. Așa că nu am cu cine să votez. 700-800 de milioane pensie la unii și pe noi, care am putrezit în mine sau ne-am rupt oasele la munca pământului, vor să ne amâne cu pensiile, la 65-67 de ani? Asta-i dreptate?

„Dacă gată rușii cu Ucraina, urmăm ori noi, ori Polonia”

– Sunteți la doi pași de granița cu Ucraina. Se simte războiul și la dumneavoastră în sat? Ce părere aveți despre ce se întâmplă acolo?

– Cunosc foarte bine treaba, că din localitatea Șanț și până în Ucraina sunt 50 de kilometri, ca să fie clar. Putin al rușilor – ăla e un om nebun al planetei – are fel de fel de boli, parkinsoane și câte treburi de‑astea, e însurat de 7 ori și toate femeile și copiii lor nu trăiește niciunul în Rusia! Are în munții Caucaz buncăre și tăt felul de ascunzișuri, de n-are nimeni în lume. Adică noi să murim, da el, nu! Săracilor ucrainieni le-or ucis și soldații, da și familii întregi, că le bombardează blocurile și casele. Și nu se gată războiul ăsta așa de repede, că îi bai mare, țările astea mari, cu America în frunte, le-au dat ajutoare la ucrainieni. Că dacă gată rușii cu Ucraina, s-or băga apoi în Transnistria, în Moldova și de acolo urmăm ori noi, ori Polonia. De-aia trebuie să fim cu toții lângă ucrainieni, că azi sunt ei, da puteam să fim noi în locul lor. Nu îi drept ca Putin, femeile și copiii lui să trăiască, și ucrainienii,    de i-o crescut ta-su și mă-sa, de micuți, din fașă, până o fost mari, să moară, că îi trebuie lui război.

O lume turmentată

– Și cine ar trebui să îl oprească pe Putin?

– Apăi, eu nu știu cât înțeleg despre ruși cei din țările celea, mai îndepărtate, spre Franța și Spania și Italia. Noi înțelegem altfel, că i-am avut peste noi, și știm de ce nenorociri sunt în stare. Așa că până să ajungă războiul la țările astea din NATO, îi olecuță mai mult, dar în caz de ceva, noi suntem primii, suntem în linia întâi. Dar amu, nici Putin să nu își facă iluzii, că el tot amenință cu bombe nucleare și rachete și câte alte șmecherii prin cosmos, dar să știe că dară el nu e singurul în lume care are de-acelea, nu e singurul breaz pe planetă.

– Bade Alexandru, lumea îi sătulă de-atâta rău. Ce ne-ai sfătui să facem, ca să ne apărăm de toate veștile rele, de toate urâciunile ce ne invadează, imediat ce deschidem televi­zorul?

– Dragii bunicului, ne‑am umplut de roboți de‑aceia cu butoane și de inter­neturi și lumea în mo­men­tul ăsta e turmentată, nu știe de cine să mai asculte, că toți au ceva de zîs. Da faceți ca mine: închideți toate aparaturile și ieșiți pe băncuță, în fața casei. Ni, ia priviți cum a înflorit grădinuța, ia ascultați păsărelele de pe gard, ia să vi se umple sufletu de albastru ceriului și de lu­mi­na soarelui. Pune mâna pe muierea ta și strângeți-vă în brațe, că n-oți trăi veșnic. Râdeți și glumiți, că cine nu glumește nu tră­iește! Și dacă la oraș n-aveți primăvară des­­­­tulă, veniți în satul Șanț, că aici îi bine bugăt, pentru toată lumea! Vă doresc multă sănătate și vă pupă bunicu pe toți!